Vreau sa simt Praga..

Posted in Uncategorized | Un comentariu

Încă mai avem Amintiri din epoca de aur II

Legendele  urbane româneşti ale  anilor 80 reuşesc să emoţioneze nostalgicii comunismului, amintind unele amănunte ale traiului de atunci, pe care care unii regizori români le valorizează, dar le şi împrumută căldura umană  din diferite contexte.

Amintiri din epoca de aur II- Dragoste în timpul liber prezintă spectatorilor imaginea comunismului prin unele scene reale în care este pusă în lumină dificultatea cu care românii încercau să-şi mărească veniturile sau să rezolve anumite probleme de viaţă, recurgând la diferite metode.

Filmul cuprinde 3 povestiri (legende) în care este prezentată atmosfera de dinainte de ’89, cu toate detaliile ei atât materiale cât şi umane. Deşi nu este la fel de comic precum prima parte, se prezintă aceeaşi poveste tragi-comică despre o Românie restricţionată de comunism.

Personajele sunt naive, dar speculează momentele în care pot face câte o scamatorie pentru a face rost de alimente, care erau insuficiente în acea epocă. Noutatea pe care Amintiri din epoca de aur o oferă este legată de istoria alternativă prezentată dintr-o perspectivă care vrea să completeze imaginea oficială a sistemului comunist, dar,  pune şi în balanţă reperele umane pe care le identifică prin comportamentele lor. Este o situaţie tragi-comică, deoarece aduce detalii ale realităţii din viaţa cotidiană într-o zonă a afectivităţii şi a sentimentelor.

Sunt îmbinate punctele de vedere a cinci colegi de generaţie, cărora le-a făcut plăcere să transpună într-o peliculă amintirile din perioada cominstă, încercând să le relofosească şi să le recondiţioneze pentru a le structura în povestiri.

Posted in des.scrieri | Lasă un comentariu

Albă ca noaptea

A fost odată demult, o împărăteasă. Într-o iarnă, când zăpada era pufoasă şi cădea din înaltul, negru  şi gol cer, minunata crăiasă cosea liniştită într-un jilţ,  lângă fereastra cu termopan negru. Şi cum cosea ea aşa în ritmul fulgilor electrici, se întâmplă (oare cum?) să se înţepe cu acul într-un deget (nu ştiu care, sincer, să sperăm că ăla micu), iar sângele ţâşni pe zăpada aşezută la geamul termonap, care desigur rezistă, rezistă, rezistă. Sângele arăta aşa de bine pe zăpadă, încât împărăteasa se gândi: „Ce frumos ar fi să am un copil albinos..cu sângele roşu ca al meu şi cu pleata neagră!”. Uite aşa, ca Fecioara Maria, ea născu o fetiţă, nu băiat (damn!), care era fix roşie în obrăjori ca sângele şi cu plete negre. Numele ei a fost ALBA cu părul ca noaptea.  Împărăteasa se sperie atât de tare, încât îşi dădu duhul. Împăratul, se trezi văduv şi (normal) îşi luă altă femeie, altă mândră şi altă pitzi care se credea cea mai frumoasă şi cu tocurile cele mai înalte dintre toate. Dar ea, (tipic pt pitzi) cum făcea monolog cu oglinda sa, o tot întreba dacă tot ea e cea mai pitzi dintre pitzi. Şi oglinda, după ce face un delung google, ajungea la concluzia că ea e cea mai cea.

Dar după ce ALBA deveni majoră şi făcu forme, ajunge în primele rânduri de la google search, atunci oglinda o anunţă pe împărăteasa pitzi că mai e cineva şi mai frumoasă ca ea, dar nu în acelaşi fel, ea era firavă şi gingaşă ca un ghiocel (cu petala neagră). La auzul acestei insulte!!  ea se făcu verde – ca mărul golden sănătos de la bunica, şi aproape ca îi apăru un rid pe frunte.  Ea, pitzi cea rea,  a trimis un vânător malefic să o ducă pe ALBA în fundul celor mai dese şi secetoase păduri, să nu o mai vadă cum îi strălucea cristalul zvarovschi din urechiuşele ei mici ca de elf. Dar, cum ALBA era cuceritoare, cu privirea ei cotropitoare îl convinse pe mitocanul vânător să o lase să zburde după fluturaşi în pădurea cea deasă ca iarba şi turcii lui Mircea. Ca dovadă că a omorât-o pe ALBA, vânătorul i-a dus lui pitzi împărăteasa inima unei broaşte cu râtul de porc mistreţ. Vicleana împărăteasă a devorat „frumoasa” inima  cu toate mirodeniile posibile, mai rău ca la ghiveci. Şi cum mergea ALBA prin pădurea adormită… dădu de o casuţă, ce semăna cu o ciupercuţă, ca un gălbior. Toate blidele şi mobila erau minimaliste şi micuţe, ca pentru copilaşi.

Masa era pusă, cu farfurioare cât o clătită şi tacamuri cât Tom degeţel, iar mai încolo (căci era tip garsonieră) se intindeau 7 patuţuri ce semanau cu nişte tabureţi chinezeşti. Cum victima noastră era înfometată după ce îşi târî fustiţele prin pădure, a început să mănânce din farfuriile găsite (căci nu se sătura cu una) şi apoi, după ce uni paturile, să îşi ridice şi genunchii sus, se întinse să îşi facă siesta de după prânz. După un timp, când afară licărea soarele prin crăpăturile căsuţei (adică geamurile), au intrat cei 7 pitici. Ei erau stăpânii muntelui (ai aşteptat mult să zic de ei nu?) , căci ei erau singurii care cunoşteau ca în palmă fiecare frunză şi traseu din copac în copac. Cum au intrat, au văzut-o pe giganta ALBA care le folosise farfuriuţele clătită şi le băuse toţi stropii de apă – echivalentul a câte 3 peturi de apă plată de doi litri – din căsuţă. După ce se trezi fata, se împrieteni cu piticii şi uite aşa a ajuns ea să le facă ordine prin casă, să le coase căciuliţele şi să le facă de mâncare (căci normal bărbaţii au şi pus-o la treabă). Dar, împărăteasa pitzi aflase tot de la oglinda cu care monologa, că ALBA încă respira cu plămânii ei sănătoşi aerul fresh al pădurii. Şi atunci iar se enervă, de data asta se făcu vânătă de nervi şi se hotărâ să o omoare chiar ea: pe cea mai frumoasă dintre frumoasele ţinutului (căci erau doar ele 2, era culmea să fie ea singură si sa fie pe locul 2). Şi se gândi să o otrăvească cu o varză murată, roşie, cu mirodenii ca la bunica de la ţară. Astfel, împrumută hainele bunicii (care oricum era paralizată de la aceeaşi varza şi nu putea riposta) şi se pomeni în faţa căsuţei piticilor. Deşi căsuţa era bine ascunsă în pădure, malefica împărăteasă avea GPS şi o găsi cât ai spune „pitzi”. Ajunsă acolo, începu să îşi strige marfa ca la piaţă! Vicleană fiind, scoase cea mai frumoasă şi creaţă varză din butoi, şi se lăudă cu ea. ALBA, cum nu cumparase niciodată varza pentru friptură, se gândi să le facă o surpriză piticilor şi a poftit „bunicuţa cu varza acră ca măcrişu” în căsuţă.

Şi atunci la nasul ALBEI ajunse duhoarea de varză creaţă a împărătesei malefice . Sărăcuţa, nu apucă să o guste, că pică lată jos. Se intinse cât juma de căsuţă, doar era de pitici. Vrăjitoarea mai încercă de vreo 2 ori aceeaşi figură să fie sigură că a nimicit frumuseţea absolută din ţinutul pădurilor dese şi secetoase. Lăsă acolo varza, să fie sigură că dacă se trezeşte o să ia supradoză de varză şi plecă fericită, începând iară cu monologurile ei boring de pitzi. După ce se făcu seară, piticii vioi s-au întors bucuroşi acasă. Cum au văzut-o pe ALBA că nu îşi miscă plămânii şi nici nu visează porno, s-au prins ca ceva „pute” pe acolo. Aşa au ajuns să adulmece fermecata varză şi au scos-o pe geam. De îndată cum au pus-o pe geam, un sărac licurici picase lat şi se stinse (la propriu). Ei speriaţi că nimeni nu o sa le mai facă de mâncare şi curăţenie în căsuţă, au zis că trebuie să o îngroape undeva. Că doar minunea nu ţine mai mult de 3 zile. Tocmai când o puneau în minunatul sicriu de chirpici împletit cu viţă de zvarozschi (preferatele ALBEI), se nimeri prin pădure fluierând după gagici de împărat, un crai mândru şi  orgolios. El voia doar cazare de o noapte, singur, că nu avea succes prea mare la fete de pitzi . A doua zi văzu strălucirea crisitalelor de prin chirpici şi termopan şi o recunoscu pe ALBA, ca fiind legenda celei mai frumoase şi virgine fete de împărat al generaţiei sale. El o ceru piticilor,  să o ţină măcar împăiată dacă nu vie la el în dormitor, dar ei nu voiau, pentru că toate vietăţile din pădurice veneau să o vadă în sicriu şi ei tăiau multe bilete zilnic, nu mai erau nevoiţi să muncească.

Dar într-un final, piticii s-au lăsat păcăliţi şi primiră în schimb cele 10 porunci de a cuceri o gagică bună în pădure. Şi cum o cărau slugile craiului prin cărarea din padure, ALBA simţi prin crăpăturile termopanului rezistent, izul bărbătesc al flăcăului (D&G bineînţeles!) şi cască ochii dintr-o dată, curioasă să-l vadă pe crai. Disperată bătu în geam, dar fiind de firmă (care rezistă care rezistă care rezistă) nimeni nu auzi nimic şi atunci luă un cristal de pe peretele de chirpici al sicriului şi zgârie asurzitor geamul. În acel moment, craiul se opri din fluierat, păsărelele şi greeri au ramas şi ei blocaţi. Atunci privirile celor 2 s-au întâlnit şi a reusit să o vrăjească  (pe bune) şi s-au hotărât să se cunune sub „lumina lumânării” din casa fermecată a piticilor. Nunta fu pe ascuns, iar luna de miere a fost pe marginea lacului, unde ALBA credea ca e  în Tahiti, căci aşa o vrăji craiul cel mândru şi vrăjitor.

SFÂRŞIT

Posted in de.ras | 2 comentarii

O noapte creativă

Este nouă fix şi luminiţele de Crăciun din centru ard deja de câteva ore. În faţa Casei de Cultură a Studenţilor începe să se adune lumea. Sunt mulţi care au aşteptat cu sufletul la gură marea noapte a devoratorilor. Defapt publicul, viitorul public, nu pare a fi atât de agresiv sau dornic să devoreze. Mai sunt unele voci care pline de entuziasm, spun că este primul an în care reuşesc să ajungă sau să mai găsească bilet. Lumea ştie, cel puţin consumatorii fideli de publicitate, că evenimentul se desfăşoară de câţiva ani cu casa închisă, dacă ar fi să îl comparăm şi cu un spectacol – un spectacol de idei şi creativitate. În zumzetul de la intrare şi prin firavul norişor  de fum se creează un culoar de intrare. Numeni nu se grăbeşte, locul este deja cumpărat, iar coada de la chipsuri este în creştere. Oferta, apropo de publicitate, a fost popcorn plus cola: opt lei. Înainte de a intra într-o sală de spectacol, tot timpul oamenii au timp de socializare: ce au mai făcut prietenii, ce aşteaptă să vadă, cum a fost anul trecut la festival, dacă va fi concert, cine va rezista mai mult să stea treaz.

Locurile încep să se ocupe, te uiţi în jurul tău, poate mai vezi pe cineva cunoscut, îţi aranjezi lucrurile, îţi îndeşi haina pe scaun şi aştepţi. Au trecut deja cincisprezece minute şi nici măcar nu s-au stins luminile. Apuci să mai saluţi pe cineva de la distanţă – un semn amical din mână sau înclini discret din cap. Apoi urmează clipa de linişte şi se aude o intenţie de aplauze pentru că se lasă întunericul în sfârşit şi în sală.

Pe scenă se proiectează imagini din jurul tău, imagini care încet încet îşi pierd claritatea. Încă nu se distinge nicio umbră de prezentator, doar vocea: „Te-ai aşezat, stai bine pe scaun, confortabil, eşti pregătit să înceapă Noaptea Devoratorilor de Publicitate şi aştepţi gongul de start BANG, BANG, BANG!”. După scurta, dar interminabila prezentare a sponsorilor şi a juriului, „se dă startul” devoratorilor la „consumul de publicitate”.

Te simţi în largul tău, aplauzi şi râzi ca la cele mai bune bancuri, cu poftă, pentru că acesta este şi scopul, nu? Să te simţi bine. Se aud comentarii: „aaaaa, o ştiu pe asta! Ce tare e!” Nu eşti  chiar aşa dornic să afli detalii de acest gen, dar nu ai de ales. Te uiţi la reclame, le analizezi sau doar le „consumi”. Pe bună dreptate, este „Noaptea Devoratorilor de Publicitate”: auzi în jurul tău cum se devorează publicitate, cum se devorează brandurile. Ai venit să consumi publicitatea vizual şi auditiv, dar aici se devorează la propriu publicitatea. Sunetul fiecărei doze desfăcute de Coca-Cola  te face să înghiţi în sec şi aproape că simţi acidul energic şi dulce care te răcoreşte, satisfăcându-ţi pofta de sete. Bineînţeles că este mai mult autosugestie, pentru că lichidele dulci creează şi mai mult senzaţia de însetare. Apoi, auzi fiecare scrâşnit de chips care îţi stârneşte pofta de a crănţăni ceva bun. Pungile de popcorn nici nu mai intră în discuţie, cele pentru care ai cedat în faţa ofertei tentante de opt lei plus Coca-Cola.

O reclamă, un mesaj clar la final. Începând cu spoturi promovând mărci deja cunoscute, până la mesaje umanitare, fiecare reclamă are ceva aparte.  Sunt reclame de toate felurile şi din toate colţurile lumii, câteva vechi din anii ’50-’70 care au iscat zâmbete de superioritate dar şi aplauze straşnice, dar şi  cu mesaje ecologice sau social-politice care provocau aplauze sincere şi răsunătoare. Nu sunt multe care îţi rămân în minte, doar cele care ţi-au atras atenţia: din categoria celor vechi aş putea aminti Dr.Pepper, o băutură răcoritoare, promovată în anii ’70 printr-un spot amuzant şi poate naiv pentru conceptul actual de publicitate.  Un altul a fost Old Budweiser vs. New Budweiser (vechiul Budweiser versus noul Budweiser), una dintre cele mai populare mărci de bere din Statele Unite ale Americii, care  compară stilul prezent de viaţă şi cel de acum opt ani al unui grup de prieteni. În prezent se transmite mesajul social-politic de a merge la votul prezidenţial, pentru a face o schimbare în bine. Ar fi multe de menţionat, sunt reclame care au fost mai degrabă ca un flash, ca o ştire de scurtă durată pe care nu apuci să o memorezi sau conştientizezi. Au fost unele şocante: spoturi de campanie împotriva abuzului sau abandonului de copii cu mesajul: “Some children wish their parents were animals” (unii copii îşi doresc ca părinţii lor să fie animale), în care sunt surprinse animale ce îşi îngrijesc puii în mediul lor natural. Un alt spot interesant a fost al celor de la Hiltl, ce promovau legume şi fructe, printr-o idee inedită. Ei demonstrau calităţile produselor prin sunetele scoase de acestea, prin strivire sau rupere, sunete folosite pentru efectele speciale ale unei secvenţe de luptă corp la corp dintr-un film de acţiune.

După două ore în care ai avut senzaţia că s-au descărcat câteva cartuşe de gloanţe ale unei mitraliere, începi să te uiţi la ceas tot mai des, în speranţa unei pauze, de această dată nu publicitară. Ironic? Pauzele de multe ori sunt destinate reclamelor, dar în cazul de faţă îţi doreşti una de linişte. Comentarii subtile sau nu, răbufneli de râs sau chiar hohote sănătoase în toată regula. Lumea revine şi după a doua pauză, chiar dacă este o oră târzie, sau mai degrabă oră matinală pentru a doua zi. Tot ce a mai rămas incomod este scaunul, în care nu mai şti pe ce parte să te învârţi şi cum să-ţi strângi picioarele pentru a nu-i deranja pe cei din jurul tău. Nu toate spoturile au fost primite la fel de bine de public. Aplauzele nu sunt de durată, numai de moment şi doar în funcţie de gusturi şi reacţii. Unele au fost lipsite de un răspuns, altele au iscat reacţii de uimire, cu un semn de întrebare şi cu o sprânceană ridicată suspicios. Înainte de ultima reclamă aproape că ai adormit. Oamenii nu mai sunt atât de zgomotoşi, iar tipul de lângă tine te întreabă: „ Mai înainte ai adormit cumva?”, cel care acum două ore avea regrete: „ Ce faină a fost asta mă! Trebuia să le fi notat pe ceva!” Răspunsul, demn de un consumator sub orice formăşi modalitate, vine din partea prietenului său care a răspuns foarte natural: „ Lasă, că oricum cred că le găsim pe net”.

În final, spectacolul s-a terminat aproape cu sala plină şi dar cu aplauze puternice. La intrare se aude din nou acel zumzet de socializare, de această dată cu impresii „la cald” şi cu o ţigară ţinută în mâna tremurândă din cauza frigului de afară. Luminiţele au rămas intacte, taxiurile încă îşi aşteptau clienţii. La Noaptea Devoratorilor de Publicitate timpul pare să fi bătut pasul pe loc. Este ca şi cum ai vrut să vezi toate pauzele de publicitate pentru anul următor. Pentru că, întotdeauna în mijlocul unui film îţi vine să arunci după cineva cu telecomanda atunci când eşti obligat să urmăreşti şi pauza de publicitate. Ai venit aici pentru a acumula toate pauzele? Dacă ai stat acolo lipit de scaun aşteptând parcă să înceapă un film, atunci nu ai venit unde trebuie!

Reclamele sunt făcute să fie savurate şi nu ignorate!

Reclama de ti se falfaie urechile

Posted in des.scrieri | 6 comentarii

Izul de casă

Acasă  înseamnă locul care mă cheamă, care mă atrage mereu să revin fără un motiv anume, numai de pofta de casă.

Când mă întorc, aştept să găsesc stabilitate, căldură şi linişte. Acasă pentru mine reprezintă şi blocul în care am crescut, cu scările lui prăfuite şi pline de chiştoace aruncate pe jos de vecinul de deasupra. Îi simţeam odoarea tot timpul când trecea de etajul trei, după fumul înecăcios, care îmi intra mereu pe sub uşă. Acasă înseamnă patul meu moale care mă suportă ori de câte ori mă întorc, pe care mă aşteaptă mama nerăbdătoare să mă vadă, să îmi spună iar că am slăbit.  Îi strălucesc ochii când mă vede, îmi dau seama după privire şi după secundele în care mă ţine lipită de ea în braţe, şi îmi şopteşte “copilul meu!” dintr-o răsuflare. Când intru în casă, îmi place să inspectez toate camerele şi să găsesc totul cum am lăsat: lucrurile mele din dulap aiurea, cărţile mele din liceu aranjate pe rafturi, pe care stau ticsite jucăriile de pluş adunate sau mai bine-zis primite de mine şi sora mea. Câteva poze de când eram mică pe bibliotecă şi chiar de lângă măsuţa de la intrarea din cameră pe care stă telefonul, sau felicitările pe care le trimit de sărbători  la ai mei, sunt doar câteva lucruri pe care aş vrea să le adun cândva într-un album de amintiri, ca să nu mai stea aşa răzleţe şi să le văd aşa tot timpul. 

Mă simt  acasă şi la bunicii mei  în curte, unde fugaream puii de găină când eram mică, chiar şi în atelierul bunicului, unde mă dădeam cu lac de lemn pe unghii şi apoi  făceam forme în rumeguş. Tataia mă supraveghea atent tot timpul.

 Acasă mă simt şi în veranda casei, acolo eram asistentă şi vindecam păpuşile cu tot felul de medicamente fabricate pe loc şi natural, din petalele florilor din gradină pe care le rupeam cu grija, să nu îşi piardă esenţa.

 Aici m-am născut, mă simt ca acasă, dar la ai mei acasă am crescut. Încă pendulez, ba aici, ba acolo, ca ceasurile vechi, ca un orologiu. Cu toate că, la bunici, mă încearcă un sentiment mai puternic.

 Aici am simţit cum arde focul din sobă, aici am gustat primul cozonac şi primul kurtos colac. Mamaia făcea cozonacul într-un fel anume, era lucios, pufos şi îmi străpezeau dinţii când îl scotea aburind din cuptor.

Aici mi-a arătat bunicul cum se modelează lemnul, cum trebuie să ai o mână sigură să îi poţi da forma pe care o vrei,  mi-a arătat cum miroase vopseaua şi cum se face ţuica, cum se taie porcul şi cum se afumă slănina proaspătă.  Are el metodele lui, cu ustensilele create de el. Tot de la tataia ştiu cum e mierea de salcâm întinsă pe pâinea prăjită, aroma aceea dulce cu un iz parfumat,  diferit de cea polifloră.  Pentru mine locul natal nu înseamnă locul unde m-am născut fizic, reprezintă locul în care mă simt  ACASĂ, e sentimentul de linişte sufletească ce îţi conferă starea de bine, de comoditate  nematerială, unde îţi doreşti să revii ori de câte ori te simţi pierdut şi copleşit de agitaţie şi frământări, sau dispărut din lumea reală.

Posted in des.scrieri | Lasă un comentariu

O seară perfectă

                                                                                                                                                              

 Simţire de moment – exerciţiu de imaginaţie
– incoloră
– insipidă
– dar cu parfum

Azi am văzut luminiţele din centrul Clujului. Am ieşit dornică de conversaţii subtile şi cu subinţeles de la curs, unde am aflat evoluţia presei în România, de la comunism încoace. Mă simţeam deja mai puternică, informată şi mai sigură pe mine, nu ştiu ce mi-a dat sentimentul ăsta. Poate privirea profesorului aţintită asupra mea, pentru că eram numai vreo 7 la curs. M-am simţit ca la o conversaţie cu tata despre politică, deşi eu nu prea vorbesc cu tata din astea, sau de viaţă în general – numai dacă deschid eu discuţia şi întreb, ca un copil mic şi neştiutor, cum stă defapt treaba cu viaţa în politica românească sau în general. Eu tot sunt colega invisible, pentru că nu ies eu în evidenţă – nu caut lumina reflectoarelor, şi nici ele pe mine.

Bun, şi ies de la curs, mă cobor cu liftul ăla ultra mega nou -ce ţi-e şi cu tehnologia- . Îmi place la nebunie să cobor cu liftul, m-aş plimba cu el în fiecare zi, în locul cafelei de dimineaţă sau în locul fumului de ţigări inhalat în plămâni pe stomacul gol. Şi după ce am coborat, am ieşit în noaptea de afară, să plec şi să ajung mai repede în camera mea, patul meu înghesuit. Mă îndreptam spre staţie, când un şofer cu prelungire [avea o remorcă în spate] opreşte fix în faţa mea să se asigure la ieşirea din benzinărie. Atunci am luat decizia să o iau spre stânga de la Moll, adică spre centru. Aveam starea aia de.. uuu i have a date! şi că.. cineva mă va aştepta în centru şi că mi-ar plăcea să vin pe jos şi să îl văd cum mă aşteaptă în faţa teatrului, cu un trandafir în mână şi cu dorinţa de a mă duce la o cafea lungă cu lapte şi apoi să mâncăm o ciocolată şi să mergem la un film.

Dar, mergând pe jos, cu părul în vânt [mă rog, şuviţa mea ciunţită de foarfeca neiertătoare a frizeriţei] şi cu aere de model -căci aveam cizme-, am început să zăresc luminiţe, multe luminiţe de pom puse în copaci, şi colorate.  Aveam un  mers sigur, hotărât şi drept, cu geanta strâns ţinută pe un umăr,îmbrăcată în negru, asta îţi dă o stare diferită faţă de alte haine sau culori. O eleganţă aparte, nu?
Şi aveam în gând o melodie, nu mai retin, nu asta era important……aaaa ba nu că ştiu.. nu mai ascultasem demult tare Faithless – God is a Ddj şi mă gândeam defapt la sensul exact al cuvintelor… dacă Dumnezeu ar fi un Dj şi parcă îl auzeam în cap, God is a dj… this is my church.. this is how i heal my hurts, de parcă drumul meu spre centru era modul în care îmi lingeam eu rănile şi simţeam cum mă vindec.

Ajung la intersecţie, brazii erau tot mai vizibil îmbrăcaţi în alb, galben şi în capătul străzii eroilor, ca în fiecare an era un glob mare şi rosu, cu luminiţe mici. Întradevăr, în faţa teatrului era un baiat ce avea un palton sau ceva haină mai lungă, mai jos de fund, dar mai sus de genunchi, purta pe cap o căciulă simpatică împletită, maro, pe margini cu verde si cu o privire stăpânitoare se uita în spatele meu clar, nu eu eram „the one”
După ce am înghiţit în sec, l-am analizat pentru ultima dată şi am întors capul spre piaţa Avram Iancu şi m-au înviorat aranjamentele pe care tot aşteptam să le vad venind de la facultă.
Un copac, în mijloc avea pe lângă beculeţele albe, nişte bucăţi de furtun care se luminau când şi când, de parcă acuma curgea gheaţă de pe ele mă resemnez apoi şi trec la următoarea intersecţie, să ajung pe pietonală, între oameni străini câteodată îmi place să fiu între ei, dar numai să îi analizez, şi să nu întâlnesc vreun cunoscut printre ei nu am aşteptat mult la semafor, că s-a facut verde maşinile s-au oprit brusc, ca la o cursă, aşteptând startul. S-au aliniat ca la cinema, căci urma sa trecem noi, pietonii. Pe trecere făceam slalom printre străini/străine, le ascultam conversaţiile, auzeam numai frânturi pe care, dacă le uneşti nu aveau întotdeauna sens. Mă vedeam în timpul ăsta ca un şoarece care şi-a primit bucăţica de caşcaval, şi era în elementul lui, şi abia aştepta să învârtă rotiţa şi să meargă mai departe. Ajunsă pe trotuar, citesc fugitiv afişele cu opera, ceva concerte de Crăciun, dar nimic care să îmi trezească interesul. Văd apoi până în capătul pietonalei alţi copăcei [i]luminaţi, dar nu mă încântă foarte mult, dar nici nu mă dezgustă. Deşi au ei un aer aparte, de sărbătoare cică, dar eu nu simt că ar veni Crăciunul. In timp ce îmi continuam eu traseul pietonal până la camin, mă uitam permanent în jurul meu, cupluri, femei singure, obosite de la servici sau şmekeri cu bani gata, care mi se băgau în faţă [căci nici pietonala nu le ajungea să treacă pe lângă].

La cinema era program, mă gândesc, Inglorious bastards: mm.. ăsta ce mi-a zis kitti, până la urma poate îl văd zilele astea, apoi amintiri din epoca de aur: era o tanti ce s-a oprit brusc, şi ea să vadă programul, dar epoca de gheaţă o interesa. Eu mă gândeam: hmm.. ce aiurea e..dar poate că tu o sa trăieşti altfel pelicula, ai fost acolo, ai trăit comunismul.  Mai era un film, pe care îl văzusem pe site-ul radioului zburător, dar nu i-am mai dat importanţă, pentru că nu mai aveam răbdare să stau, trebuia să merg înainte, mai departe. O iau apoi pe traseul de biciclişti, era mai mult loc, lumea era într-o continuă forfotă, indiferent că avea treaba sau nu, maşinile claxonau într-una, şi apoi la un moment dat începe să sune o alarmă asurzitoare a unui magazin de peste drum toată lumea se uita acolo, din reflex, am întors şi eu capul dar nu mă interesa, aveam altă melodie în cap, mi se rula alt film, altă secvenţă simţeam aşa, în sinea mea că am un rost în viaţă şi că.. totul are un scop şi că toate se întamplă la timpul lor, că lumea din jurul meu era fericită cu starea mea pentru că şi ei trăiau aceleaşi gânduri. Era dezmăţ până în capăt, un copil mic fugea de mama lui pe o bicicletă din aia mica, cu 3 roţi, ea era disperată că băiatul ce va deveni bărbat, nu o băga în seama încă de pe acum, de la 3 ani [ce trist] deja parcă simţeam teama aia… de mamă speriată că fiul ei va fi un obraznic, ce să fac? să îl bat? va înţelege? şi atunci m-a izbit altă idee… că încep să realizez cât e de greu să creşti un copil. Mă gândeam, da.. zici că el creşte singur, numai să îi dai de mâncare..şi să îl schimbi, apoi va cere bani, spaţiu, libertate şi într-un final se descurcă singur. Dar.. tu ca părinte eşti responsabil de mentalitatea copilului, cum îl formezi, cum îl înveţi să trăiască şi să reziste la viaţa asta de cacao…în care iţi vine să verşi altceva decât lapte şi apoi să le amesteci. Apoi intervine şi anturajul copilului şi restul…Aveam deja în cap imaginea cu mămicile stând de vorba despre copii lor, de cum le e lor aşa greu.. fără bărbaţi şi apoi…văd 3 căţeluşi albi, sprinteni ca argintul viu, ştii vorba aia din bunici – arzi ca argintul viu? şi mi se păreau foarte pufoşi şi dragălaşi, că a mea de acasă, de care mi-e milă tot timpul şi din ce în ce mai mult, că stă acolo acasă fără mine şi supărată că nimeni nu o plimbă cât ar vrea ea prin parc, în schimb e alintată mai mult decât şi-ar fi dorit. Dar, ajung în capătul Ero[r]ilor, la alt semafor, parcă o treaptă în plus spre ţinta finală. Văd multă lume adunată în piaţa unirii şi o muzica în surdină parcă, era de la patinoarul încă în probe, ce urmează să se deschidă la trecerea de pietoni, era o armată de oameni necunoscuţi, dar nu am prins verdele odată cu ei, trebuia să alerg să îi prind, dar nu. Am mers în ritmul meu, şi am prins verdele meu, stând în „prima linie” pe front pentru a trece strada pe zebra cu striaţii bineînţeles, ajung lângă patinoar, trag un ochi pe gheaţă, la baieţii care curăţau zăpada de deasupra, ce ironic – zapada de pe gheaţă, când în jurul tău chiar mai vezi porţiuni de iarbă verde – şi mă uit exact în momentul în care hârşâiau cu paleta şi am sincronizat imaginea cu sunetul, din două priviri, trec apoi mai departe şi văd deja căsuţele instalate cu prostii de crăciun şi o scena, care parcă îşi aştepta „artiştii”

Dar mirosea a kurtos colac, am adulmecat precum leul după carne proaspătă, dar fără intenţia de a fugi să caut şi sursa, pentru că uneori e de ajuns să simţi sau să vezi, că îţi trece pofta. Lumea din jur parcă era pe stand-by sau nu ştiu de ce aveam impresia asta: fântâna arteziană îşi vedea de programul ei şi lumea trăgea cu pofta din vata pe băţ sau de alte dulciuri ieftine, dar de efect în momente din astea de moft extrem. Trec printre ei ca un observator, cu capul pe post de girofar şi traversez cu tupeu următoarea zebra, căci am prins Verdele meu! Am auzit franceză în spatele meu, am încercat sp trag cu urechea, dar nu, nimic nu s-a prins. Apoi mă gândesc să trec pe Napoca şi să o tai pe Republicii să ajung mai repede în cămin.  În spate iar aud mais oui, c’est ca! blablablabla dar nu mă întorc şi mă trag pe o parte, le dau de înţeles că îi las să treacă şi într-un final, mă încetinesc, ei erau mai grăbiţi.  Trec pe lânga mine  şi îl văd pe unul din ei -erau 2- şi nu îmi părea strain, dar cum vorbea parcă îmi venea să îl strâng în braţe. Din profil, îmi părea Făt Frumos, şaten, cu nasul perfect, comun de altfel, dar diferit poate pentru că vorbea ciudat în limba lui. Din spate, o tipa pe acelaşi accent, îl strigă – Stephany!  insista de 2 ori dar el nimic,
ei măriseră pasul şi nu auzeau deja. Am avut impulsul să îl strig eu, să se întoarcă la mine, să îl văd dar desigur, nu era aceeaşi voce care îl striga.  În fine, mai citesc cate un afis de pe gard, mă uit iar în jurul meu, mai gânduresc ceva versuri, ocolesc taximetriştii opriţi fără motiv în stradă, mă asigur de alţii pe trecere, dar îi analizez pe cei care trec pe langa mine, îi judec pentru gesturile lor, prin comportament,  apoi ajung în haşdeu, mă îndepărtez de tocurile din spate şi o iau spre camin. Nu mă mai gandeam decât la mine, ce o sa fac în cameră, aşteptam să fac un duş fierbinte şi apoi să mă apuc de treabă.. vorba vine..nu am niciuna.. dar îmi găsesc, voiam să termin cartea ce am început-o, făceam plan să mă duc în sala de lectură.
Asta a fost o parte din seara mea.

Şi eu mă gândeam…că în fiecare an îmi place să mă plimb aşa prin centru, fie cu cineva sau daca nu singură. Poate mai bine singură, cu gândurile mele şi analizele mele asupra celor din jur.
Punct

Posted in des.scrieri | Etichetat | 4 comentarii